Unul dintre colegii mei de facultate m-a abordat deunăzi cu o frământare care îl macină de ceva vreme încoace. Cunoaşte o fată, la care ţine, nu poate spune că o iubeşte, însă faptul că din cauza facultăţii a trebuit să plece din oraşul său natal, unde ea locuieşte în continuare, îl nelinişteşte enorm, pentru că se teme că ea îl înşeală cu alţi tipi mai interesanţi, cu care ea intră în contact acasă. Atât de paranoic a devenit, încât i-a interzis să mai vorbească pe mess’ cu un tip din Nigeria, de teama ca nu cumva acela să se bucure de ea mai mult decât poate el. Normal, nici colegul meu nu e uşă de biserică şi mai umblă şi cu alte fete din facultatea noastră, însă în ceea ce ţine de prietenă-sa, ea trebuie să îi fie fidelă, că de nu, îi dă papucii. A şi făcut-o de vreo două ori până acum, însă fata l-a determinat, prin apeluri plângăcioase şi insistenţe să o ierte şi să nu pună capăt relaţiei lor. O relaţie de genul ăsta pare a nu avea nici un viitor, pentru că cei doi vor fi mereu tentaţi să experimenteze lucruri noi. La fel aş zice şi eu: relaţia lor nu are nici un viitor şi e mai bine să îi pună capăt dacă nu pot da dovadă de încredere şi fidelitate unul faţă de altul.
Pe de altă parte, cunosc un caz de relaţie în care cei doi au parte de un soi de iubire “cerebrală”, care nici pe departe nu poate implica trădarea. Amândoi sunt studenţi în oraşe diferite, iar tipul îmi este mie coleg. Atât el, cât şi ea, trăiesc un soi de predestinare în ceea ce priveşte persoana celuilalt, ca şi când sunt sortiţi unul pentru celălalt, fapt pentru care se văd de pe-acum căsătoriţi, cu familie, la casa lor. Pare un fel de relaţie atât de bine regizată încât nu lasă loc nici unui fel de dubiu. Tipul chiar îmi spunea că felul în care ei se iubesc e unul calculat; nu au parte de focul iubirii dintr-o dată, ci treptat, în toţi anii pe care îi vor trăi împreună. Mai mult decât atât, tipul e de părere că, după ce vor face câţiva copii, e chiar potrivit să locuiască într-o altă cameră decât soţia sa, că, până una alta, căsătoria nu e decât o modalitate prin care bărbatul îşi ia o consoartă care să aibă grijă de gătitul mâncării şi creşterea copiilor.
Două atitudini extreme, aş zice. Şi atunci, ce să faci dacă eşti nevoit să fii departe o vreme de persoana pe care o iubeşti? Poţi spera într-o astfel de relaţie? Sincer, nu prea le dau multe şanse celor care au parte de o iubire la distanţă, asta şi pentru că sunt de părere că atunci când eşti cu cineva, comunicarea directă, face-to-face, şi toate gesturile pe care le implică, este cea mai importantă şi poate depăşi orice impas. Nu poţi iubi cu gândul la altele şi nici nu poţi iubi fără să te implici sentimental. Bineînţeles că pentru a ţine o relaţie vie e nevoie şi de unele compromisuri şi de înţelegere, însă e de-a dreptul dubios să fii departe de celălalt şi să te îndepărtezi şi mai mult înşelându-l sau să fii departe şi nici măcar să nu îi simţi lipsa. Oare care să fie echilibrul?
