Articol scris de DJPerfect.
Destine frânte
Ni se spune încă de când suntem mici că viaţa este o luptă şi că trebuie să luptăm dacă vrem să răzbim prin hăţişurile vieţii. Şi nu mică ne este mirarea să vedem, zi de zi, că avem parte de o necontenită luptă pentru păstrarea locului de muncă, pentru asigurarea existenţei de zi cu zi şi adesea simţim, în zbuciumul fiecărei clipe, importanţa deciziilor pe care le luăm. De felul în care acţionăm poate depinde tot viitorul nostru. Sunt mulţi oameni, însă, pentru care această luptă, deşi a existat şi a condus adesea la izbânde de moment, a ajuns să cunoască un deznodământ nefericit. Sunt oameni care acum au ajuns la limita existenţei, singuri, părăsiţi de rude şi de prieteni, la marginea societăţii. Sunt oameni alături de care mi-a fost dat să petrec mai multe ore în apropierea gării din Alba Iulia. Deşi puţin reticent, crezând că nu voi avea cu cine să discut, în final am ajuns să realizez faptul că aveam înaintea ochilor oameni demni în suferinţa lor, care, deşi au parte de un destin frânt şi deşi au învăţat să se resemneze în faţa tuturor loviturilor vieţii, au rămas cu speranţa că, poate, într-o zi, ceva se va schimba şi pentru ei.
Florentina, mamă la 15 ani
Florentina nu a avut parte de copilărie, nu a cunoscut căldura unui cămin şi protecţia oferită de iubirea părinţilor. În schimb, a avut parte de violenţă, sărăcie cruntă şi nepăsare dn partea tuturor. Născută în cartierul Partoş, Florentina a ajuns mamă la 15, în urma unei aventuri despre care nici ea nu ştie ce să spună. Acum cerşeşte împreună cu copilul ei pe peronul gării sau pe bulevard, în Cetate, aşteptând mila trecătorilor prin cereri pline de umilinţă, care nu pot să nu sensibilizeze până şi cele mai împietrite suflete. Deşi are acum 19 ani, Florentina spune că nu reuşeşte să îşi găsească un loc de munc, nimeni nu o primeşte, pentru că, după vorbele ei, nu inspiră încredere, mai ales că în cazul ei nu poate fi vorba de mai mult de şase ani de şcoală. Întrebată ce are de gând să facă pe viitor, Florentina spune că se lasă în voia Domnului şi că va trece ea cumva prin toate, aşa cum a trecut şi până acum. O linişteşte faptul că mama ei încă mai trăieşte şi, deşi dedată cu patima băuturii, o mai ajută cum poate din ajutorul social primit de la stat, bordeiul încropit de aceasta la marginea Partoşului fiind locul în care Florentina şi copilul au găsit adesea adăpost în nopţile friguroase ale acestei ierni.
Şerban, un om care încă mai speră
L-am întâlnit pe Şerban la ora prânzului, lângă autogară, îmbrăcat sărăcăcios şi nesplălat de multe zile, cerând milostenie călătorilor înfriguraţi ce îşi asteptau autobuzele spre casă. După ce l-am convins să stea de vorbă cu mine, la barul din apropierea autogării, unde am fost nevoit să îl cinstesc cum se cuvine, aveam să aflu că aveam înaintea ochilor un fost mecanic de locomotivă, care, din pricina alcoolului, a ajuns într-o stare deplorabilă. Nu i-am dat crezare la început, însă detaliile pe care a început să mi le ofere, precum şi cuvintele cizelate pe care le folosea, m-au făcut să îmi dau seama că nu mă minţise. Născut la Teiuş, Şerban a avut parte de o tinereţe care promitea o viaţă fără griji. S-a însurat de tânăr cu o fată pe care o iubea şi deşi nu au avut parte de nici un copil, au fost fericiţi şi din banii pe care el îi câştiga, reuşise să clădească un cămin fericit. Însă pentru el totul s-a ruinat în 1996, când Ileana, soţia sa, a fost diagnosticată cu cancer, şi la mai puţin de un an a murit. Pentru el, tot sensul vieţii s-a pierdut atunci şi chiar dacă nu şi-a pus capăt zilelor, şi-a înecat pe mai departe amarul în alcool, fapt ce l-a condus vertiginos spre o viaţă mizeră, fără loc de muncă, fără casă şi fără prieteni. L-am întrebat ce are de gând să facă pe viitor şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că Şerban îşi doreşte foarte mult să plece în străinătate, unde crede că va avea parte de un nou început şi de un loc de muncă ce îi va aduce bani suficienţi pentru o viaţă decentă. Un vis aproape irealizabil, pentru că Şerban nu are nici banii şi nici înţelepciunea necesară unui asemenea demers.
Oameni de lângă noi
Sunt mulţi oamenii care, în lupta vieţii, au căzut înfrânţi şi au ajuns la limita disperării. Ce e însă şi mai cutremurător e faptul că aceştia sunt oameni din preajma noastră, oameni care până mai ieri ne-au fost colegi sau apropiaţi şi care acum au ajuns într-un impas din care nu mai găsesc cale de scăpare. Sunt mulţi cei care oferă soluţii şi cred că asemenea impasuri pot fi depăşite prin intervenţia instituţiilor statului sau a comunităţii. În orice caz, trebuie să fim conştienţi că, dincolo de aparenţe, disperararea în faţa problemelor vieţii ne paşte pe toţi, suntem supuşi cu toţii aceloraşi riscuri. Însă trebuie să conştientizăm faptul că trebuie să trecem peste necazuri sau căderi, oricât de puternice ar fi acestea, cu o atitudine fermă, responsabilă, dând dovadă de discernământ.
