Mister Dignity

Am venit în Alba Iulia pentru a avea parte de o facultate mai bună, mai bună decât aş fi putut avea în oraşul meu. Şi a fost o facultate mai bună decât dacă aş fi rămas în Arad.

Însă ceea ce credeam că avea să devină cea mai palpitantă experienţă academică a vieţii mele, a fost de fapt cea mai frumoasă aventură a unei deveniri care, dacă nu s-ar fi derulat astfel, eu, cel de azi, nu aş fi fost atât de câştigat. Am învăţat să nu mai fiu atât de credul, să nu mai cred în idealuri false sau irealizabile şi să conştientizez că viaţa înseamnă responsabilitate şi decizii pe care înainte de a le lua, trebuie să le calculezi.

Totul a început cu acea dimineaţă răcoroasă de 1 octombrie 2004, când, trezindu-mă pentru prima oară într-un pat de cămin, într-un mediu ostil, aveam să înţeleg că totul s-a schimbat şi că e vremea să mă schimb şi eu. Iar aventura mea a continuat, timp de patru ani, cu ambiţii, eşecuri, lipsuri sau beneficii, cu colegi mai mult sau mai puţin prietenoşi, cu prieteni prefăcuţi sau amici de nădejde.

Totuşi, ceea ce mi-a făcut cel mai mult bine, exceptând planul financiar, a fost faptul că în toţi anii de facultate am lucrat câte ceva: am meditat la filozofie un elev la Colegiul Economic când eram în anul 1, în anul 2 am lucrat ca pedagog social la un aşezământ social pentru copiii abuzaţi, apoi am plecat în America pentru prima oară, în anul 3 am mers în America pentru a doua oară, iar în anul 4 am muncit la un radio local. Aşa am învăţat să devin independent şi să lupt pentru orice lucru pe care mi l-aş fi dorit sau de care aveam nevoie.

Iar dacă a fost să învăţ ceva util pe plan social, atunci prietenii pe care mi i-am făcut în toţi aceşti ani sunt cu adevărat o realizare de care se cuvine să fiu mândru: George, un prieten alături de care am avut parte de cele mai comice aventuri (am ajuns noi să fim acuzaţi că am “ciordit” undiţa unui preot din Alba Iulia pe când eram la pescuit pe lacul de la Iezeru-Ighiel!), fără de care hălăduirile prin Alba Iulia sau excursiile la Oradea, Arad, Braşov, Sebeş, Cluj-Napoca sau Timişoara nu ar fi fost atât de distractive; de la el am învăţat cumpătarea, am deprins pasiunea pentru “clubbing” şi “high-life” şi am înţeles cât de justificată poate fi revolta faţă de “sistem”; Mihai, un prieten care mi-a fost un adevărat model de hărnicie, care m-a învăţat să pescuiesc (peşti, nu altceva) şi care m-a înţeles în toate frământările mele, pentru că nu a fost niciodată prefăcut; Rareş, un prieten fără de care luptele pentru bursa de merit nu ar fi fost la fel de bine puse la punct sau a doua mea aventură în America nu ar mai fi avut atâta haz; Mircea, Iuliu, Radu… prieteni adevăraţi, oameni lângă care am învăţat să devin şi eu om, oameni care m-au înţeles chiar şi atunci când nici eu nu mă mai înţelegeam.

N-aş putea să-i trec cu vederea pe copiii de la aşezământul social în care am lucrat în anul 2 de facultate, de la care am învăţat să fiu recunoscător pentru tot ce am şi să realizez că primul lucru de care un om are nevoie e să fie acceptat şi iubit, cei care, cu naturaleţe, mi se adresau cu “tată”, sfâşiaţi de dorul după adevăratul lor tată: Ionel, Livia, Răzvan, Viorica, Răzvan, Neluţu, Marius, Eva, Raluca, Florina, Crina, Lili şi Silviu au fost prietenii mei cei mai buni poate atunci când încă nu aveam niciun prieten de nădejde.

De asemenea, nu-i voi putea uita pe colegii de la radio care au avut un impact deosebit asupra mea: Emanuel, cea mai bună voce de radio din câte am auzit, un om al dialogului onest şi al adevărurilor spuse pe faţă, Ovidiu, un om extrem de inteligent, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, Oana, care avea puterea de a detensiona prin umorul şi farmecul ei până şi cele mai apăsătoare situaţii sau Dora, care prin pasiunea ei pentru emisiunea pe care o realiza avea puterea de a te învăţa să acorzi atenţie până şi celor mai mici detalii; oameni alături de care m-am simţit privilegiat să lucrez.

Am plecat duminică din Alba Iulia fericit şi uşurat, însă nu ca şi când aş fi scăpat de o povară, ci conştient că, la final, pot privi cu fruntea sus înspre tot ce a însemnat viaţa mea timp de patru ani în Alba Iulia; nu a fost uşor, nu a fost întotdeauna plăcut, dar a meritat, cu siguranţă.

Rămâi cu bine, Alba Iulia, oriunde te-ai afla!