Mister Dignity

Nu ştiu de ce, aşa simt eu, aşa sunt făcut, dar cred că viaţa fiecăruia dintre noi trebuie să meargă din binele prezent înspre mai-binele viitor, cu alte cuvinte, gândesc eu, cred că trebuie să îmi orânduiesc viaţa în aşa fel încât lucrurile bune pe care le-am făcut ieri sau realizările de care am avut parte ieri să sporească mâine, să cresc, să nu stagnez şi nici să nu mă las bătut, să nu mă complac într-un regres deprimant.

Normal, nu pot spune că nu au existat şi în viaţa mea momente în care nu eram tocmai mândru de faptele sau realizările mele; au fost multe clipe în care nu m-am simţit la locul meu sau simţeam că lupt în gol şi că nu mai are rost să mă consum, însă ce m-a făcut să nu mă complac în situaţii mărunte a fost, probabil, un dram de egoism, să-i spun, în care mi-am pus viitorul şi şansele mele de a face ceva înaintea unei cauze pentru care să lupt orbeşte; cu alte cuvinte, am conştientizat că dacă nu faci tu ceva pentru tine şi viitorul tău, nimeni nu o va face pentru tine, nimic nu îţi va cădea din cer.

Spun astea pentru că zilele trecute, preocupat fiind cu strângerea actelor pentru şcoala de şoferi, a trebuit să plătesc o chitanţă de 5 lei la administraţia financiară. Am ajuns în sediul dărăpănat aproape de ora închiderii şi am rămas şocat să văd că singurul casier aflat la datorie era un om pe care, în anii de liceu, mulţi şi l-au luat drept model: înfiinţase vreo trei grupuri vocale, cu membri dintre colegii mai mari, şi deşi mai în vârstă, era solistul lor vocal; mergeau împreună în cele mai palpitante excursii şi aveau un succes nebun cu casetele sau CD-urile pe care le înregistrau; grupul său vocal era respectat şi invitat la cele mai prestigioase evenimente, iar el era un model de ambiţie, era văzut ca un tip “realizat”, se prezenta ca “om de afaceri”, trăia succesul în fiecare zi.

Vizibil jenat de poziţia în care mi-era dat să-l găsesc, m-a tratat ca un funcţionar tipic, i-am dat banii, mi-a dat chitanţa şi ne-am luat rămas-bun, deşi pe vremea în care eram în liceu şi când succesul nu apusese încă, era super-prietenos şi m-a invitat de multe ori să îl însoţesc în ieşirile grupului său.

Unde a greşit acest om? S-a bucurat prea repede, s-a văzut în vârf şi nu şi-a dat seama că trebuie să pună la punct o strategie pe termen lung, că nu poate trăi la nesfârşit din casete şi recitaluri, că membrii grupului îşi urmăresc interesul, că visează numai bani şi ieşiri şi că imediat ce totul se va nărui, îi vor întoarce spatele şi din succesul de odinioară nu va mai rămâne decât o părelnică amintire a ceva ce a fost cândva. Poate că s-a lăsat îmbătat de succesul de moment, poate că a visat cu ochii deschişi, crezând că oamenii sunt perfecţi, poate s-a gândit mai mult decât trebuia la ceilalţi şi prea puţin la viitorul său… Nu ştiu exact ce e la mijloc. Ce e clar e că de la “om de afaceri”, influent şi plin de bani, acum taie chitanţe pentru administraţia locală.

Şi atunci, în ce direcţie merge viaţa noastră? Progres sau regres?