Eşti tânăr, eşti conştient de forţele tale, vrei să reuşeşti, eşti conştient că dacă vrei ceva, trebuie să munceşti, trebuie să îţi pui mintea la contribuţie, să-ţi faci un plan pe termen lung şi să nu te abaţi de la idealurile tale.
Adesea, asemenea fraze sună prea frumos pentru a fi adevărate, dacă e să comparăm ambiţia, elanul şi forţa de muncă pe care le emană foarte mulţi tineri români cu ceea ce li se oferă, efectiv, pe piaţa muncii din România, cu piedicile care li se pun când vor să pună bazele unei afaceri sau când, pur şi simplu, caută să îşi pună în valoare abilităţile şi forţa creatoare.
Mulţi tineri ies de pe băncile şcolilor poate mult mai bine pregătiţi de pe băncile şcolilor decât colegii lor din ţările dezvoltate ale Europei, şi asta nu neapărat datorită profesorilor şi sistemului educaţional; sunt atâtea cazuri de olimpici care ajung să îşi întreacă profesorii în înţelegerea unui anumit subiect de studiu, şi asta de cele mai multe ori din pură pasiune.
Lor ce li se oferă? Un salariu de 480 lei în mână după o lună întreagă de muncă? Un comportament josnic din partea unor şefi incapabili? Blocaje din toate părţile la cea mai mică iniţiativă care nu se înscrie în regulile fosilizate ale unei adunături în care pupincureala primează?
În ce constă şansa care ni se oferă nouă, tinerilor români de astăzi? Care e elementul de impact menit să ne ţină în ţară, să ne facă să nu luăm drumul Occidentului, la fel ca şi cei de dinaintea noastră? Unde e acel sprijin din partea autorităţilor pentru a ne putea întemeia o familie, pentru a avea o carieră demnă de cei “n” ani petrecuţi prin şcoli? Cum suntem noi sprijniţi pentru a schimba ceva în jurul nostru, în România?
Ce-mi rămâne mie de făcut? Să rămân şi să fiu un alt exponent al unei alte generaţii de sacrificiu?
Majoritatea tinerilor capabili si cu pofta de munca ajung sa se “trezeasca” in felul asta dupa ce termina studiile si vor sa se incadreze pe piata fortei de munca. Ce e mai rau e faptul ca aproape toti ajung sa se obisnuiasca, sa se complaca apoi chiar sa spuna ca sunt multumiti de viata lor, de munca prestata si prost platita. Cu timpul, ajung sa isi piarda disponibilitatile spre anumite activitati pentru care era apreciat in scoala si care il faceau sa se simta cineva, ajung sa uite de pasiunile lor, isi ingroapa undeva adanc visele, isi pierd treptat increderea in fortele proprii si se ascund in spatele vorbei: “Asta e! Mai mult nu pot!”.Da, punctul critic este imediat dupa absolvire, cand trebuie sa lupti impotriva a multe principii “fosilizate” pentru a-ti creiona un drum pe care sa il urmezi. Trebuie sa tii la visele tale, la ceea ce insemni tu de fapt si sa mergi inainte cu incredere.
Păcat că de cele mai multe ori cea mai bună soluţie de reuşită e să părăseşti România şi să-ţi cauţi un loc de muncă (sau cât de multe poţi duce) în străinătate.